Astăzi voi povesti despre prietenii mei care au înțeles deja cum funcționează o parte importantă a ceea ce ne înconjoară. Să spunem așa, cu sau fără voia lor, au început deja să urce poteca piezișă uneori a iluminării.

Știu, folosesc cuvinte mărețe. Păi altfel, poate că nu ni s-ar părea atât de interesant.

Voi încerca să nu dau nume, deoarece, așa cum mulți am fost învățați avem încă frica de a fi descoperiți. Suntem de multe ori acoperiți de voalul ce ne cere să rămânem anonimi – niște nimicuri cu care am fost crescuți, sunt convins, frici de care putem scăpa cu siguranță.

Un prieten de-al meu, om citit și cu o profundă gândire inginerească, m-a abordat într-o dimineață de joi. L-am salutat. Mă bucur uneori de calitatea sa de telespectator, îndrumându-mă uneori spre a face emisiuni mai bune. Eu, cum m-am învățat de ceva timp, îi urez o zi cât mai plăcută. El îmi răspunde că este cam mohorâtă. De aici, eu trebuia să sub înțeleg că nu poate fi chiar atât de plăcută. Însă cum pe mine mă mănâncă limba, nu am putut să nu spun că ține de noi cât de plăcută sau nu este. Aici doream să ajung.

Tocmai ce am dezlănțuit refacerea legăturilor unor conexiuni neuronale ce s-au legat bine de tot în mintea acestui prieten. Ca și cum avea ceva amplu de povestit, dar parcă nu avea cui să le spună ca să fie crezut. Tare îmi place să intru în detalii și să încerc să cred și să înțeleg un om, chiar dacă mintea mea nu ar fi pregătită în prealabil. Despre ce vorbesc? Ei bine, urmează povestea sa, pe scurt.

Începe să îmi spună:

– Mare dreptate ai, ca și cum ținea de mult ideea asta în el. Și la mine s-a întâmplat în cel mai neașteptat mod. Sigur, lucrurile astea nu se întâmplă dintr-o dată. Dar… Uite, în cazul meu, lucram la o fostă fabrică, în corpul administrativ (persoane ce se ocupau cu buna funcționare a utilităților instituției). Mă cam plictisisem parcă, având deja ani buni de lucru acolo. Simțeam nevoia unei schimbări. Într-o zi, eram la un meci, încercând să mă mai destind. După meci, lângă stadion, este parcul ce m-a proiectat parcă într-o altă lume. M-am trezit visând cât de frumos ar fi să lucrez într-un loc ca acesta. Aș fi fost aproape de casă, m-aș fi întâlnit cu oameni cu care aveam ce să vorbesc, lângă fiind Institutul. Cât de frumos ar fi, îmi spuneam.

A trecut ceva timp, ce-i drept. Să fie vreo 9 luni. Și uite așa, tot plictisit fiind, vine într-o zi, când eram cu toții la masă, un cunoscut ce știam că lucrează la Institut. Toți colegii erau atenți cu mâncarea. El ne întreabă dacă nu este unul dintre noi care ar dori să formeze un corp administrativ acolo, la Institut. Eu… până să se dezmeticească bine ceilalți, m-am și arătat interesat. Ceilalți colegi nici nu înțeleseseră despre ce era vorba, că eu am și spus că mă duc. Și uite așa, următoarea vorbă a fost că sunt așteptat cu dosarul să mă angajez. Și uite așa, am ajuns eu să trăiesc în locul în care am visat în urmă cu ceva timp, plictisit și supărat de monotonia în care trăiam, cu o dorință arzătoare de a schimba ceva.

Ei, ce spui de asta, mă întreabă?

– Păi eu cred cu tărie în așa ceva, îi răspund, chiar dacă sunt la o vârstă la care majoritatea nu ar crede că poți gândi așa. Nici el nu ar fi crezut. L-am surprins, sunt sigur, cu deschiderea înspre așa o speță.

– Da, însă, asta nu e tot, îmi spune.

– Sunt convins, spuneți-mi tot.

– Ceva mai demult, tot așa, într-o zi, stăteam eu lângă un parc și mă gândeam. Cât de bine ar fi să locuiesc într-un loc cu geamuri mari, cu vederea spre un loc de joacă frumos. Asta se întâmpla demult tare, când nu prea aveai unde să vezi așa ceva. Și ghici ce? Chiar așa a fost. Sigur, nu imediat, dar după ceva ani, chiar așa a fost. Am ajuns să locuiesc într-un apartament cu geamuri mari și cu vederea spre un loc de joacă dintr-un părculeț.

– Super, spun eu, aducându-mi aminte de multe exemple din viața mea (despre care vă voi povești), dar și de un exemplu bine prezentat într-o carte, The Secret.

– Da, așa este. Eu sunt sigur că dacă ajungi să crezi tare de tot unele lucruri, acestea se pot îndeplini perfect.

– Sunt perfect de acord. De multe ori, mă întreb cum să conving mai mulți oameni de lucrul acesta.

– Da, însă știi vorba aia: ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se îndeplinească.

– Da, o știu. E important să te gândești la lucruri bune și să ai doar intenții bune, să nu fii hapsân.

– Așa este. Trebuie să ai mare grijă la ce îți dorești. Am și un caz foarte negativ, îmi spune în continuare. Toată viața lui, un prieten de-al meu și-a dorit să aibă o casă mare și frumoasă precum părinții lui. Era unul dintre cele mai aprige gânduri ale sale.

– Ei, și?

– Într-o zi, părinții lui au avut un accident. Au murit. El a moștenit casa.

– Sec, trist, spun eu.

– Așa este. Este important să realizezi cât de puternice sunt gândurile pe care le ai.

– Da, trebuie să vină din suflet și să aibă doar o direcție pozitivă.

– Da.

– Așadar, să aveți o zi cât mai frumoasă, îi spun eu zâmbind.

– Așa este, nu contează cum e vremea, nu contează cum sunt ceilalți, să avem o zi cât mai frumoasă.

La despărțire, când să iasă pe ușă, o doamnă, în trecere, ne-a oferit câte o bomboană, cu menirea parcă de a încununa profunda noastră revelație.

– Ei, nu toate, câte una așa frumos, nu fiți lacom, spuse ea în final.

După cum se încheie pledoariile avocaților americani: I rest my case. 🙂