Astăzi voi povesti cum se face că uneori copiii se mai ceartă. Mulți ar spune, că de vreme ce sunt fără de păcat și gândesc doar lucruri bune – ceea ce este foarte adevărat – nu prea ar avea cum să ajungă la o astfel de direcție negativă. Și totuși, există și cazuri extreme. Însă nu despre asta vreau să vă povestesc acum, ci despre niște cazuri simple, despre o simplă ceartă între frați.

După o zi de duminică mai lungă, după o vizită la niște prieteni la care copiii s-au simțit bine, că despre ei vorbim acum, am ajuns acasă.

Cum mi-am dat seama că educația financiară este una destul de importantă în zilele noastre și cum eu nu am simțit că am avut parte de ea la nivelul la care ar fi fost necesaar, am reușit să le insuflu o plăcere pentru celebrul joc Monopoly. Până aici totul normal.

Ajunși acasă, după dulciuri ceva mai multe decât ar duce niște copii de școală primară, cu multă energie, simpaticii mei s-au așezat la Monopoly. Bineînțeles, la fel ca în viața reală, acest joc îți dă ocazia să guști uneori din dulcele gust al victoriei financiare, dar și din poate ușor amarul gust al decartării fără număr a dolarilor. Ei bine, a venit momentul în care fetița mea se vedea obligată să dărâme frumusețe de case, să ipotecheze un cartier construit cu grijă și să plătească o sumă relativ mare, pentru momentul în care se afla, fratelui ei mai mare. Acesta, cu toate că la un joc anterior fusese păsuit, la rândul său, nu dorea să mai păsuiască deloc. Așadar, conflict major iscat pe baza oboselii acumulate într-o zi de duminică și a zaharurilor care erau pregătite parcă să ardă precum un chibrit aprins, însă nu într-o direcție benefică, pozitivă.

Eu tocmai vorbeam la telefon cu tatăl meu care avea nevoie de o ușoară asigurare emoțională asupra unei decizii ce o lua. Bineînțeles că mă concentram la asta și mai încărcam cu tuș o imprimantă – treabă migăloasă și cu necesar de atenție sporită. Așadar și eu eram în premiza perfectă de a ridica tonul la cei doi simpatici care nu-și găseau astâmpărul și nici arbitrul.

Noroc de arbitrul de pe tușă, draga mea soție, ce mi-a șoptit ușor – că dacă îmi spunea mai răspicat, sigur nu ajungea la mine – ia-i ușor că sunt obosiți și au mâncat prea mult dulce.

Ghiciți ce am făcut?

Am întrebat-o cum, că nu eram sigur pe mine și i-am luat ușor. În plus, m-am gândit cum să fac să îi conving data viitoare să mănânce mai puține dulciuri.

Ce s-a întâmplat în final?

Exact ce îmi doream: înțelegere, la nivelul la care se putea ajunge în cazul de față.

Ce vă recomand în orice circumstanță?

Calm, pozitivitate, înțelegere și iubire. Dacă la asta adăugați și un strop de rațiune, nu aveți cum să dați greș.